Dar oare…? Măcar eu?

favim-com-36017Uneori vine un moment în viață când începi să vezi lucrurile puțin mai diferit decât îți puteai imagina că o să o faci. Pe mine se pare că mă fulgeră astfel de evenimente taman când am o groază de treabă de făcut și creierașul meu trebuie să fie setată doar pe un anumit capitol din seria „2017 o să fie cel mai tare an din viața ta, Anida!!”. Poate e de vină stresul, poate e de vină mintea mea neastâmpărată și plină de anxietate când mă gândesc la viitorul meu. Sună atât de bine dar, pe cât de frumos sună, e la fel de incert și în supraîncărcarea de gânduri am descoperit cât e de bine să devii liniștit și să te mulțumești cu tine însuți, pentru că timpul le rezolvă pe toate. Că ai nevoie de singurătate să realizezi ce merită și ce nu merită și mai ales cine merită și cine nu merită. Să îți reglezi conturile cu trecutul și să începi să trăiești frumos. Nu știu alții, dar eu mi-am dorit și îmi doresc un singur lucru: să trăiesc frumos. Nu mi-a adus niciodată satisfacție răzbunarea, iar răutatea și prostia unora nu m-a înrăit, ci din contră, am suferit și m-am târât în tăcere și m-am ridicat cât de puternică am putut fi în acel moment peste cei care au demonstrat că, făcându-mi rău, și-au înjosit sufletul.

Singura luptă pe care o dau atunci când sufăr din cauza unei persoane e lupta cu frica. Se instalează confortabil în sufletul meu și mă comandă ca un șef care mă plătește și prost, pe deasupra. Nu pot să-mi dau demisia din slujba fricii, pentru că mi se face mai…frică. Nu înnebunesc, dar oare o să mă mai iubesc? Măcar eu? Așa că, atunci când simt că devin vulnerabilă, fac grevă generală și o alung puțin. Sunt poate cea mai fricoasă persoană de pe planetă. Mi-e frică să pierd oameni, lucruri, sentimente, emoții, pe mine, dar am învățat să conviețuiesc cu ea ca să-mi fie bine și de la un timp nu mă mai comandă. Ziceam într-un post mai vechi că răul mă ajută pentru că îl iau cu mine acolo în fericirea mea și îl pun în balanță cu binele, iar astfel nu îmi distruge visele decât atunci când din euforie mai uit de el. Exact așa fac și cu frica. O accept și îi ofer anumite…privilegii, să spun așa. O las să facă scandal prin mintea mea și aștept cuminte să-i treacă. Pe bune că nu zic nici mâc! pentru că cea mai mare nebunie e să o alimentezi.

Tot ce ni se întâmplă ne marchează ca oameni, ca fire, ca ființe. Prin tot ce am trecut, pierzând oameni, prieteni, amintiri, pierzându-mă chiar și pe mine la un moment dat, am realizat că toate experiențele m-au șlefuit ca pe un diamant. Și mă consider un diamant dat dracu’, nu un amărât de ciob, pentru că merit. Pentru că am lăsat oameni să mă calce în picioare, să mă mintă, să mă rănească, să mă folosească și totuși mi-am văzut de drumul meu plină de frică. De ce să lupt cu ei și pentru ei? Pentru că m-aș minți dacă aș spune că aș avea vreo satisfacție.

Pentru că succesul e cea mai dulce răzbunare.

 

Anunțuri

Naivă

12109214_982044971857879_4577211599904202733_nAzi? Azi m-a răvășit. Azi am întâlnit o fetiță cu ochii mari și plini de speranță în oglinda din camera mea. A zâmbit și m-a întrebat : ”Mă mai ții minte, sau m-ai uitat?” Când eram mică și naivă, credeam că iubirea trebuie să fie delicată și fragilă ca paharele de cristal ale mamei, dar cu timpul am realizat că iubirea poate fii foarte diferită. Poate fii un artific luminos și exploziv sau, iresponsabilă, periculoasă, pasională și nebună, așa…cam ca o fată noncomformistă.

După prima iubire și dezamăgire ești mai naiv decât ai fost. Parcă prostești. Ești disperat să mai guști din adrenalina celui mai mare drog pe care îl cunoaște omenirea: iubirea. Am văzut prea multe filme romantice și am citit prea multe cărți cu finaluri fericite, până am devenit dependentă. Apoi, într-o zi, am fost dărâmată din temelii când am fost rănită și, cel mai grav e că nu realizasem că îmi vândusem sufletul pentru o doză minusculă de iubire. Și am căutat în fiecare inimă străină care mi-a ieșit în cale câte un strop, mulțumindu-mă cu puținul pe care îl primeam, pentru că, de ce nu? Sunt atât de naivă încât să sper că voi găsi dealer-ul meu perfect, cu un depozit bine ascuns și destul de mare cât să-mi ajungă din drogul ăsta afurisit toată viața.

Stai să mă fac mai confortabilă în fotoliu și să-mi mai torn un pahar cu vin, că l-am așteptat toată ziulica. Doamne, ce frumos arde focul în șemineu!  Poți să spui că sunt patetică și rece. Că mă plâng și că sunt răsfățată ca un copil de țâță. Amețesc și poate aiurez. Poate că o să-mi învăț lecția într-o zi. E aceeași poveste și sunt sigură că toți am citit-o la un moment dat, dar eu parcă nu mă satur. Îmi place să citesc și aștept ca finalul să fie fericit, dar e veche. Tristă, cu pagini gălbui și roase de timpul ce sapă chiar și în interiorul meu cu o nesimțire nemaipomenită. Da’ cine se crede? Și iubirea asta e ca toate celelalte adicții. Nimic special. Și nu poți forța oamenii să le pese. Fiecare încercare e o cauză pierdută de la bun început. Fiecare își urmărește interesul, apoi pa! Cum te mai poți gândi la verbul ”a păsa”? Suntem muzee ale fricii, la dracu’! Goi, furioși, păcăliți, frustrați, mediocrii. Mă seacă. Unele lucruri nu sunt făcute ca să țină, cică, dar mai ține ceva? Și știi ce e mai amuzant? Că primim loc în primele rânduri la spectacolul care prevestește sfârșitul, pentru a urmări mai bine infernul care o să ne cuprindă și să îl întâmpinăm cu aplauze furtunoase. Dramatic, nu? Viață și moarte. Durere și fericire. Sare și zahăr. Eu și…el.

Vrei să știi de ce am supraviețuit de fiecare dată? Pentru că focul ăsta ce arde înăuntrul meu arde mult mai tare decât cel din jurul meu. Și toate pentru un amărât de drog…

Hai, toarnă-ți un pahar cu vin!

 

O ea

screenshot_2016-10-18-10-52-40-1Mi-a spus într-o zi:

– Ar trebui să scrii mai des! Ești altfel…

– Oh, draga mea, scriu pe inima ta încă din prima zi în care ne-am cunoscut. Se spune că pe vise nu se depune praful. Ei bine, nici pe cuvinte așa că lasă-mă pe mine să-mi fac treaba. Tu relaxează-te, aprinde o lumânare parfumată și lasă melodia care-ți place atât de mult pe fundal. Dezbracă-te de haine și așa goală dansează prin casă. Fă apoi un duș și spală mizeria zilei de azi de pe pielea ta atât de fină. Bea un pahar cu vin și trage jaluzelele să faci camera mai întunecoasă. Oprește muzica, apoi întinde-te pe pat și închide pentru câteva minute ochii ca să asculți liniștea și în rând cu ea bătăile inimii tale care a luptat eroic în rând cu tine.

– Totuși, de ce inima mea?

-Oamenii din jurul nostru ne învață mereu să ne urmăm inima, dar dacă inima noastră e zdrobită în milioane de bucățele, pe care o urmezi? Ești întregul printre atâtea bucățele care cad ca picăturile de ploaie în jurul tău și nu te pot atinge. Ești aici să-mi scriu povestea.

– Eu nu sunt un întreg, sunt o greșeală.

-Nu, iubito! Ești făcută din prea multe detalii bine puse la punct pentru a fii o greșeală.

– Oprește-te din scris și cuprinde-mă cu mâinile tale. Momentan am nevoie mai mult de tine și mai puțin de această lume. Iar când o să cad, nu mă opri! Cea care voi deveni scriind tu pe inima mea, cu siguranță mă va prinde.

Nu realizezi cu cât jeg ai fost tratat în trecut până nu apare din senin cineva și îți arată că meritai și meriți mai mult. Știam că și inima ei a fost odată ruptă-n bucățele, dar mereu zâmbea. Era suficient de naivă și nebună, așa că am rămas cu ea.

După un timp

wine-toast-and-fireplace3-555x426-După un timp înveți diferența subtilă dintre a ține o mână și a încătușa un suflet și că iubirea nu înseamnă doar protecție, iar compania unei persoane nu înseamnă neapărat umplerea unui gol. Și mai începi să realizezi că săruturile nu pecetluiesc contracte, iar cadourile nu sunt promisiuni. Îți accepți înfrângerile cu ochii larg deschiși și privirea în față cu grația unei femei, nu cu smiorcăielile unui copil de țâță.  Înveți să-ți pui toate bazele unor noi drumuri azi, pentru că solul mâinelui e prea mlăștions pentru planuri, iar viitorul are un mod ciudat de a cădea în plin zbor. După un timp înveți că până și răsăriturile ard dacă le privești prea des, așa că nu mai stai pe gânduri și-ți plantezi singură grădina decorându-ți singură sufletul în loc să aștepți pe cineva să o facă. Realizezi că într-adevăr poți îndura multe, că ești puternică și chiar meriți mult mai mult. Și înveți, și înveți, și înveți…cu fiecare ”rămas bun”, înveți!

Să treacă timpul. Ăsta e leacul, de fapt! Să supraviețuiești zilelor și să zbori ca o fantomă printre săptămâni.  Apoi te trezești într-o zi pe un deal, privind orașul, că îți lași involuntar spatele pe iarba moale și închizi ochii ca să lași soarele să-ți mângâie fața și realizezi în adâncul tău că ești împlinită.

-Înțelegi ?

-Să înțeleg ce?

– Că Roma a fost construită pe ruine și îți taie răsuflarea. Ce te-a făcut să crezi că tu nu poți face cu tine la fel?  Și fie ca podurile pe care le-ai ars în ultimele luni, să-ți lumineze calea spre fericire!

Ascult gura lumii

img_9014243685333Toamna e anotimpul care mereu îmi arată ce frumoase sunt schimbările. Și când am realizat că merit mult mai mult, totul a luat o altă formă. Știți cum e atunci când ai în sfârșit curajul să pierzi și să te oprești din a mai uda flori deja ofilite?  E ca atunci când un pușcăriaș ia prima gură de aer proaspăt în drum spre casă după ani grei de închisoare, sau ca atunci când un miner se bucură de fiecare dată când vede lumina zilei încă și încă odată. Și cum așa? Ascultând gura lumii.

Ascult gura lumii de-al dracu și recunosc. Am fost luată la mișto pentru că fac acest lucru, dar sunt de părere că dacă n-ar fi fost ea, atunci cine? Și-mi asum că îmi pasă ce are de zis. De ce?

Ascult gura lumii care-mi spune să fiu mereu același eu și să spun lucrurile verde-n față. Verde viu? Verde rece? Verde cald sau verde smarald? Nu contează nuanța, pentru că oamenii inteligenți care vor înțelege nu țin cont de nuanță, iar restul….ei bine, nu consider că sunt genul de fată care ar avea nevoie de resturi.

Ascult gura lumii care îmi spune că bârfele și răutățile venite din partea celor fără altă ocupație nu îmi vor plăti cu niciun ban facturile și-atunci pentru ce să mă limitez a face ceva care să nu îi supere când eu poate m-am născut să enervez. Pasiunile mele sunt chemarea mea, nu sunt degeaba și orice zi în care îmi pun liniștită capul pe pernă știind că am lucrat pe brânci dar am realizat ceva, e o zi care mă face cu 1% mai fericită.

Ascult gura lumii care-mi povestește cum se întâmplă magia atunci când refuzi să renunți și că dacă aștepți momentul potrivit, te întrec alții care nu-l așteaptă și nu le pasă că se târăsc, atâta timp cât ajung cât mai departe. Oamenii calcă în picioare alți oameni din egoism și lăcomie și chiar dacă nu mă reprezintă, tot nu voi înceta să lupt atunci când am un ideal. Nu mă mai deranjează dacă restul nu gândește la fel ca mine și încearcă să mă tragă în jos. Sunt eu și ce iubesc îmi va da putere mereu.

Ascult gura lumii care-mi spune că inima mea e cel mai fragil lucru cu care pot umbla și trebuie să am grija de ea. Să învăț că trecutul mă doare de fiecare dată când mă întorc acolo și viitorul îmi seacă resursele care ar trebui să îmi alimenteze momentul de-acum. Respir, clipesc, gândesc, iubesc!

Ascult gura lumii care-mi spune că e foarte bine să te mai pierzi uneori în muzică, în artă, în natură, în cărți și în tot ce îți place, pentru că e foarte important să te pierzi și să te regăsești.

Ascult gura lumii care-mi spune să nu mă mai țin cu sârmă ghimpată de oamenii care se zbat să scape de mine și să pun accent pe oamenii care continuă să rămână deși i-am alungat de multe ori.

Ascult gura lumii care-mi spune să rămân acolo unde el va înțelege cât de rară și complicată e iubirea mea și că inimile nu sunt cătușe, iar oamenii nu sunt închisori. Dacă ceva mi-e destinat mie, nici într-un milion de ani nu va fi destinat altui suflet.

Ascult gura părinților, puținilor prieteni care au mai rămas, colegilor, țaței Floarea de la celălalt capăt al țării, manichiuristei mele care mereu știe să asculte și să îmi facă ziua mai frumoasă prin tăria de care dă dovadă și oricărui om pasager în viața mea care vine, își spune lecția și pleacă. Pentru că toți acești oameni, au experiențe, au trăiri, au exemple de cum să DA! în viață.

Ascult gura lumii care mă iubește!!

The ugly truth

black-and-white-book-heart-love-Favim.com-143901Îți faci liste bine definite în cap în legătură cu ce cauți la un iubit/ă, ca de exemplu păr șaten și o voce drăguță. Blondă cu ochi albaștrii și ”bună”. Să aibă simțul umorului și să te facă mereu să râzi. Să aibă BMW cel mai șmecher model, dar fără burtă și ceafă lată. O minte ascuțită și o inimă blândă. Trebuie să aibă n calități și zero defecte. Trebuie să facă una și alta și chiar pe dracu-n patru ca să fiți fericiți. Și e de căcat! E de căcat pentru că oamenii nu sunt liste și îmi doresc ca și alții să realizeze acest lucru. De ce? Pentru că am avut lista mea și am găsit persoana care-mi bifa zilnic lista fără să îmi dau seama. Îl puteam atinge, nu era aievea, mă puteam uita la el cât voiam topită de poveștile lui de viață, de asemănările dintre noi. La ce bun? La nimic. Pentru că oricât de mult vrei pe cineva, nu înseamnă că și acel cineva te vrea pe tine. Tu ai lista ta, el are lista lui și așa mai departe. Poți să stai în cap şi-n fund, pentru că ai prins din start o dezamăgire, două, trei și celebrele întrebări cu ce are el/ea și nu am eu? De ce o preferă pe una care e deja într-o relație și știe că nu va duce nicăieri? De ce îl preferă pe ăla care i-a frânt inima de nenumărate ori? De ce o preferă pe una mai în vârstă decât tine? Poate îl ajută financiar că și-așa e în rahat, poate face ciorbică bună și are destulă experiență în pat cât să-l țină lângă ea. Sau poate nu are iar el, mai expert în găuri de fel, se simte mai bărbat când o întoarce de pe o parte pe alta ca pe un șnițel.  Apropo…oare face şi șnițele bune?  De ce-urile sunt cât cuprinde și aici intervine după un timp ceva ce mie îmi place să numesc „moartea pasiunii” și începutul prieteniei dacă mai e cazul. Și vrei să-i fii cumva alături și începi cu sfaturi, cu mici laude, cu glume, povești, ba chiar mai laşi omul să profite de bunătatea ta din când în când, iar la sfârșit dacă ești destul de deștept/ă cu absența ta.

Pentru că dincolo de prietenie, de nevoia de a proteja un om care corespunde listei tale și pe care crezi că îl cunoști într-un mod diferit față de restul lumii, te ”pălește” realitatea: ești încă un obiect din dulapul lui de atelier de care se folosește atunci când celelalte instrumente nu îi sunt de folos.

Abia aștept să dau de o persoană cu o listă bine definită și nimic de pe lista aceea să nu corespundă personalității mele, pentru că vreau să demonstrez sus, tare şi răspicat că habar nu are ce caută de fapt.  Adevărul gol-goluț : habar nu avem ce ne dorim cu adevărat. Oamenii care cred că știu ce vor, se amăgesc pe ei înșiși. Nimeni nu știe ce-și dorește! Nu până când realizează că acel lucru stă în fața lor și e total diferit de ce își imaginau.

Și nu e patetic cum pierdem atât amar de timp cu persoane care la un moment dat ne demonstrează ca nu au meritat nici măcar o secundă?

Culorile Anidei

IIopen-book-art-wallpaper

 

De când am apucat să leg şi eu propoziţiile ca orice fiinţă normală, fără caca,pişu, futuraş, nolişol,etc., bunicul mă aşeza în fiecare seară pe burtica…umm burtoiul lui şi mă învăţa să despart în silabe, să număr, să citesc,să socotesc. La 5 ani, eu aveam primul meu Abecedar şi eram extraordinar de nerăbdătoare să vin acasă de la grădi, să mă uit la desene şi să se facă seară, ca bunicul meu să intre în casă după o zi petrecută pe câmp şi în gospodărie şi să mă înveţe lucruri noi.Când reuşeam să despart corect în silabe un cuvânt mai greu pot să jur că auzeam undeva ca sunet de fundal melodia „We are the champions” şi îmi plăceau la culme micile provocări care îmi dădeau de lucru.

Eu nu am crescut basme şi povestiri, ci îmi spunea pilde şi poveşti din care să întreprind anumite învăţături, dar nu vă gândiţi că a băgat frica în mine că mă papă lupul cel rău ca pe Lică ciobanul dacă mint, sau că o să ajung în Iad dacă nu îmi leg singură şiretele, ci a încercat să mă înveţe să fiu un om normal, corect, cinstit şi i-a ieşit de minune, zic! Când am crescut mai măricică s-au inversat rolurile şi stăteam seara în pat şi le citeam eu bunicilor basme şi povestiri ca să adoarmă, iar când nu adormeau stăteam încă o oră, două, să dezbatem ce ingenios a fost Prâslea cel Voinic când a păzit merele de aur, cât de rea a fost mama vitregă a Cenuşăresei sau a Albei-ca-Zăpada, ce şmecheri au fost Hansel şi Gretel, sau cocoşul din Punguţa cu doi bani, şi cât de frumoase sunt toate aceşte poveşti cu final fericit. Şi, ca să îmi continui interesanta autobiografie, deja pe clasa întâi ştiam să citesc, să scriu, să socotesc şi să fiu un îngeraş slăbănog şi energic, implicat în toate activităţile şcolare. Eram o fiinţă tare ocupată la vârsta aia, spre deosebire de pierdele-vară care tastează acum de zor.

Şi viaţa mea era cam aşa : eram vedeta grupului folcloric şi jucam mini roluri pe scenă ori de câte ori mergeam prin ţară, pentru că dădeam bine în costum naţional cu codiţe şi un ruj mai roşu decât florile de pe ia mea, la ore eu eram singura care citeam lecţiile din carte,pentru că doar eu ştiam toate literele, la serbări primeam poeziile cele mai lungi, pentru că stilul meu de a recita era de negăsit ( şi făceam multe băbuţe să verse lacrimi), iar duminica la biserică eram singura care citeam rugăciunile (cu mâinile tremurânde pe carte, ce-i drept! ), spre mândria bunicilor care mergeau acasă tot mai evlavioşi şi dispreţul enoriaşelor bârfitoare care se uitau la mine ca curcile la lemne. Şi chiar nu era aşa uşor să înveţi ditamai poezia de 90 de strofe la o vârstă atât de fragedă, de dragul Preafericitului care venea în vizită la noi, aşa că am avut destui „fani” prin sat care au apreciat mai mult că i-au umplut burta cu mâncare şi buzunarele cu bani. Tocmai acum când scriu îmi vin în minte două lucruri : unu – ştiţi că fiecare rege avea la curtea lui bufon? Ei bine, cred că eu eram entertainer pentru toate personalităţile care ne treceau prin sătuc şi doi, de ar şti Preafericitul ce părere are fetiţa aia inocentă care i-a întins pâine şi sare acum despre Biserica lui, ar arunca cu ditamai butoaiele de agheasmă pe mine. Revenind, cred că aveam noroc că bărbaţii enoriaşelor bârfitoare erau ocupaţi să mai adoarmă pe scaun, sau pur şi simplu erau nepăsători la problemele existenţiale are soţiilor lor, la fel ca orice bărbat. De ce să te mai stresezi în lumea asta şi pentru că un copil spune o rugăciune în biserică, când e atât de mult de lucru pe câmp cu săpatul şi cu fânul ? Nu e ca şi cum făceam lucrul ăsta ca să le înfig lor un fier încins în inimă că nu sunt nepoata lor perfectă, aşa cum simţeau ele de fiecare dată când mă vedeau acolo în faţa altarului, ci pur şi simplu era jobul meu şi băi oameni buni, primeam leafă mare ori de câte ori eram „angajată” : îngheţată, bomboane, acadele, pufuleţi, sucuri, adică treburi d-astea importante pentru mine la vârsta aia!

Aşa am învăţat să fiu o perfecţionistă, să îmi doresc să fac lucrurile cum trebuie şi pentru că trebuie. Nu exista nu pot, pentru că trebuia să pot şi nu exista nu vreau, pentru că voiam! Voiam să fiu răsplătită şi apreciată şi chiar eram. La greu ! Am învăţat să câştig, să iubesc determinarea, implicarea, să pun suflet, să iubesc oamenii. Am învăţat să fiu un om frumos, cu bun-simţ, old-school, într-o lume nouă plină de tupeu şi de răutate care nu iartă nimic şi îţi calcă sufletul în picioare de câte ori are ocazia. Şi spune-mi tu, cât de uşor crezi că îmi e să fiu o carte deschisă într-o lume care nu mai citeşte?